E cam trist daca stai si te gandesti. Suntem niste fiinte foarte triste. Nu apreciem nimic. Atunci cand te uiti la cer, vezi fotografiile stelelor moarte de cateva zeci de milenii, si totusi noi nu le privim prea des. Pentru a vedea o stea, trebuie ca o particula incarcata magnetic (aka foton) sa strabata miliarde de km, si cateva secole buna pentru a se ciocni de retina noastra. Daca fotonii ar avea sentimente, asta ar insemna pentru ei un happy-end ? Dupa atata timp, si atata distanta cativa dintre ei ar avea marele noroc de a nu fi existat in van, ca propia existenta sa fie remarcata de o alta fiinta. Oare s-ar bucura ? Daca fotonii ar putea simti, ar fi bucurosi ? Sunt curios daca o persoana ar fi in stare de un asemenea sacrificiu, daca si-ar putea pastra speranta, daca s-ar bucura ca a fost observat.
In aceeasi nota fara sens:
“Nu e drept sa nu simti nimic si totusi sa ti se atribuie meritul de-a fi in viata.”
Si ceva mai mushy:
“Cel mai greu de suportat sentiment nu e acela de a fi uitat, ci de a fi uitat de catre cineva pe care tu nu vei uita.”
Si una pentru drum, la fel de irationala
“The human race is such a fast race/So many trials, but no case …”
A se ignora daca e posibil